Cei mai multi au sa spuna ca Nile nu au schimbat mai nimic in muzica lor, ceea ce la o prima ascultare a albumului de fata, ar cam fi adevarat. Dar, cum am spus si in cazul ultimului Suffocation, avem de-a face cu un Ithyphallic care necesita mai multe auditii foarte atente pentru a sesiza ca americanii au schimbat totusi cate ceva. Sa le luam pe rand. In primul rand, vocile. De data aceasta, atat Sanders, cat si Dallas reusesc sa apeleze la un registru vocal chiar inteligibil pe alocuri. Al doilea aspect, si cel mai important dupa mine, ar fi structura pieselor. Nu va speriati, in mare, aceasta a ramas cam la fel. Viteza este prezenta, schimbarile de ritm sunt si ele acolo dar, de data aceasta, piesele au fost gandite mai minutios si cu o mai mare atentie la detalii. Viteza de executie este, din nou, la cote inalte, dar e mai bine gandita si cu ceva mai mult sens. Schimbarile de ritm sunt ceva mai putine, ceea ce face ca piesele sa fie structurate dupa un model ceva mai clasic, mai liniar. Asta nu cred ca scade cu nimic din intensitatea discului, ci face doar ca totul sa sune mai aranjat si mai balansat. George este si el la inaltime oferind blast-uri bestiale pe banda rulanta dar tobele sale sunt ceva mai discrete decat pe Annihilation...De data asta nu mai putem spune ca predomina vocile sau chitarile, ori ca vedeta este sectia ritmica. Nu, totul este dozat in masuri egale pentru ca unitatea discului sa fie desavarsita. Nici macar desele piese atmosferice de inspiratie orientala aflate pe celelalte albume nu prea mai au loc pe Ithyphallic. In afara de inceputul de la What May Safely Be Written, The Infinity of Stone si de cateva pasaje de pe Even the Gods Must Die, nu mai avem parte de acele interludii atmosferice. In schimb, partile de inspiratie orientala sunt excelent puse in scena mai ales de chitara lui Sanders care reuseste cateva pasaje de mare maestru. Ma gandesc ca si aceasta lipsa amintita mai sus contribuie, in felul ei, la o mai mare omogenitate a conceptului muzical de pe Ithyphallic. Tine, din nou, de acea dozare egala a elementelor din muzica Nile. Singurele care nu s-au schimbat sunt versurile unde avem de-a face cu aceleasi subiecte inspirate de mistica religioasa egipteana.

Dintre piese, mi-au placut in mod special What May Safely Be Written, As He Creates, So He Destroys, The Essential Salts, dar mai ales bijuteria numita Eat of the Dead (cu multe pasaje slow si riff-uri mai doomy ashea) si plina de atmosfera Even the Gods Must Die. Oricum, e greu sa nominalizezi o piesa anume, pentru ca albumul suna extrem de omogen si calculat. Pentru mine, este clar cel mai bine gandit album Nile de pana acum, un adevarat examen de maturitate deplina pe care americanii l-au trecut cu brio. Un produs care trebuie ascultat nu pentru a gasi cine stie ce chestii senzationale, ci pentru a savura o muzica mai bine asezata „in teren”, mai bine gandita si mai matura. Disecati-l cu placere...

9/10

Tracklist:
What May Safely Be Written
As He Creates, So He Destroys
Ithyphallic
Papyrus Containing the Spell to Preserve Its Possessor Against Attacks From He Who is in the Water
Eat of the Dead
Laying Fire Upon Apep
The Essential Salts
The Infinity of Stone
The Language of the Shadows
Even the Gods Must Die