Daca celebrii polonezi ne-au vizitat tara de curand, m-am gandit ca e momentul perfect sa abordez acest nou album intitulat simplu The Apostasy. Asteptam cu interes noutati din parte legiunii lui Nergal, mai ales dupa excelentul Demigod. Personal, sunt incantat ca Behemoth au luat decizia de a o da pe sonoritati death pentru ca sunau teribil de naspa cat au cantat black. Revenind, am citit tot felul de reactii vis-a-vis de Demigod, de la cele extra-laudative pana la cele care faceau de rahat produsul asta. Ba ca-i copie Nile, ba ca vocea lui Nergal e prelucrata la greu, ba ca nu mai stiu ce. Un lucru e sigur pentru mine – Demigod a demonstrat cum o formatie est-europeana poate sa dea cu flit la multe trupe occidentale. Consider ca albumul asta e unul dintre cele mai periculoase in materie de death scoase in ultimii 10 ani, sa spunem. Dar, ma rog, fiecare cu ciorba lui, asa ca haideti sa punem putin sub lupa si The Apostasy.

Dupa mai multe auditii am ajuns la cateva concluzii pe care vreau sa vi le impartasesc. Per total, se poate spune ca discul de fata este o continuare a lui Demigod, dar la un cu totul alt nivel. Aranjamentele orchestrale sunt ceva mai complexe iar intreg conceptul pare mai bine definit. Sunetul chitarilor este mai discret, pana si vocea lui Nergal suna ceva mai natural si nu mai domina atat de evident peisajul sonor cum o facea pe Demigod. In schimb, Nergal reuseste pe albumul asta cateva solo-uri de chitara bestiale, o raritate pentru death metal. Cu aceasta ocazie nu cred ca poate sa mai conteste cineva calitatile reale pe care le afiseaza acest personaj. Trecand peste toate astea, punctul de atractie al albumului este de departe acest tobar genial pe numele lui, Inferno. Acesta ma impresionase oricum pe Demigod, dar adevarata valoare si-o etaleaza pe The Apostasy. Lejeritatea cu care executa partiturile de tobe te lasa pur si simplu fara cuvinte. Omul asta parca s-a nascut facand pedala dubla in burtica mamei. Toate ruperile de ritm i se datoreaza in primul rand lui Inferno care trece fara probleme de la viteza supersonica la ritmuri tehnice si balansate. Un individ care ameninta serios pozitia lui nenea Hellhammer (asta daca e sa ne luam dupa topurile facute de unii sau altii). O alta surpriza a venit odata cu piesa Inner Sanctum. Nu stiu daca se astepta cineva ca Behemoth sa-l invite pe Warrel Dane pentru cateva partituri vocale pe aceasta melodie. Combinatia a reusit de minune, chiar si piesa avand un iz de Nevermore. De altfel, pe langa influentele dinspre Nile, am detectat si cateva riffane a la Nevermore pe parcursul discului. Poate asta e si unul dintre motivele pentru care totul suna mai complex si mai asezat. Ca piese de rezistenta as putea nominaliza Slaying the Prophets ov Isa, Prometherion, Inner Sanctum, Pazuzu si, probabil cea mai buna piesa Behemoth ever - Christgrinding Avenue, pe care Nergal isi face de cap, in sensul bun, evident.

Oricum, intreg albumul suna extrem de inchegat si variat, dovada a maturitatii depline la care au ajuns polonezii. Demigod a fost depasit din punctul meu de vedere. Tot ce sper este ca Behemoth sa aiba in continuare inspiratia sa ne ofere alte albume macar la fel de reusite ca acesta. Si un sfat pentru trupele de pe la noi: luati aminte la polonezii astia, pentru ca ei sunt dovada vie ca si in coltul asta amarat de lume se poate face metal la cel mai inalt nivel. Invatati, invatati si iar invatati!

10/10

Tracklist:

1. Rome 64 c.e.
2. Slaying the Prophets ov Isa
3. Prometherion
4. At the Left Hand ov God
5. Kriegsphilosophie
6. Be Without Fear
7. Arcana Hereticae
8. Inner Sanctum
9. Libertherme
10. Pazuzu
11. Christgrinding Avenue