Nu-mi vine sa cred ca pentru acest numar nu m-am ocupat de vreo formatie death metal. Nu stiu ce-o fi fost cu mine. Iata ca a venit randul unei alte trupe care, fie e adulata, fie e injurata. Cale de mijloc nu prea exista. De ce spun asta? Pai, celebrii englezi fac parte din categoria acelor care, dupa ce au pus bazele unui stil cat se poate de propriu si personal, au cotit-o la un moment dat spre alte taramuri muzicale. Asta inseamna de obicei dispret din partea vechilor fani, dar castigarea altora cu un cadru muzical mai larg. Nu vreau sa emit judecati vis-a-vis de motivele unor astfel de „cotiri”, asa ca ma voi concentra exclusiv asupra acestui ultim album Paradise Lost intitulat „In Requiem”.

Inca de la aflarea titlului, mi-am dat seama ca Holmes&Co vor incerca o revenire si mai evidenta la stilul care i-a consacrat cu ceva ani in urma. Ca si in cazul Dream Theater, nu vreau sa compar acest album cu Icon sau Draconian Times pentru ca un astfel de demers ar fi inutil si lipsit de sens. Aceea a fost o perioada de neegalat, oricat de tare ar incerca cei de la Paradise Lost. Dar poate ca nici nu vor asta. Oricum, avem de-a face cu un album de metal de aceasta data. Nu e nici ca Host sau Believe in Nothing, dar nici macar ca One Second. In schimb, reapar multe formule care au fost de auzit pe Icon, Draconian... sau chiar Shades of God. Bineinteles, cele mai multe comentarii vazute de mine au fost destul de negative la adresa noului album. Presupun ca cei mai multi au inca in cap vechile produse, asa ca orice ar scoate PL dupa aceea e prost prin simplul fapt ca nu poate egala trecutul. Asta nu-i o atitudine prea sanatoasa din punctul meu de vedere.

In 2007, englezii se prezinta cu un album chiar bunicel si neasteptat de heavy. Atmosfera grava si trista atat de specifica acestora este din nou prezenta. MacKintosh este si el prezent la datorie, oferind cateva riff-uri care m-au trimis inapoi in timp. Piesa care da tonul este Never...for the Damned, probabil si cea mai reusita de pe disc. Cam tot ce te-ai astepta de la PL se afla pe melodia asta. Urmeaza Ash&Debris, in cel mai pur stil Draconian...O alta piesa care se remarca este cea de titlu si care contine cateva riff-uri extrem de koioase, dar cel mai important – vocea lui Holmes care are forta necesara pentru a sustine instrumentatia din spate. Ar mai fi vocea feminina de pe The Enemy care da chiar binisor in context. In rest, totul decurge liniar, fara ca ceva deosebit sa iasa in evidenta. Probabil cam atat mai poate PL in acest moment, dar asta nu inseamna ca albumul suna chiar atat de prost cum au sustinut unii. Mie mi-a facut placere auditia lui si nu m-a zgaraiat la urechiuse cu nimic in mod special. Dar ar fi ceva de care m-as lega mai tare: vocea lui Holmes. Cu cateva mici exceptii, timbrul ceva mai melodios al acestuia (Dave Gahan sa traiasca) m-a cam deranjat. Nu stiu, parca nu prea se potriveste cu ansamblul general, ceva scartaie. Nu spun ca Holmes suna rau pe albumul asta, ci doar nepotrivit.

Cei carora le place cu adevarat PL vor asculta detasati In Requiem; cei care sunt ahtiati dupa produsele mai vechi, in mod clar nu vor fi multumiti. Dar asta-i viata, nu poti sa le ai chiar pe toate...

7,5/10

Tracklist:

Never...for the Damned
Ash & Debris
The Enemy
Praise Lamented Shade
Requiem
Unreachable
Prelude to Descent
Fallen Children
Beneath Black Skies
Sedative God
Your Own Reality