Ihsahn - angL [2008]

Rareori se intampla sa imi asum analiza muzicii unor "idoli" personali. Tind sa devin exaltata sau prea critica, prea exigenta. Iar Vegard Sverre Tveitan aka Ihsahn s-a inscris in aceasta lista odata cu lansarea in 1997 a aproape-perfectului Anthems to the Welkin at Dusk. Pana in 2008 muzicianul norvegian nu m-a dezamagit, indiferent ca productiile sale au fost semnate Emperor, Peccatum sau pur si simplu Ihsahn.

Se pare ca i-a venit randul...probabil ca este inevitabil intr-un moment sau altul.

Albumul care ma indeparteaza de Ihsahn va aparea oficial la sfarsitul acestei luni. Este considerat de mastermind-ul sau "a natural progression from "The Adversary", but with a somewhat heavier touch". E si nu e asa. The Adversary a avut farmecul sau crud, avansarea artistului pe un teren al progressive-ului, unde inca se simtea nesigur si tindea sa se raporteze, compozitional, dar si interpretativ vorbind, la idolii sai. Amintiti-va doar falsetto-urile a la King Diamond. AngL este mai "heavy" prin raportari multiple si repetate la Emperor si mai prog prin raportari la clasici ai genului si, prea des pentru gustul meu, la prea - aclamatii Opeth. Productia este net superioara celei de pe The Adversary, nu trebuie sa fii cine stie ce artist sa auzi asta de la prima piesa, chiar daca sectia ritmica este sustinuta de membrii Spiral Architect este un pic dezavantajata la mixaj.

Pasajele extreme alterneaza cu cele foarte progressive intr-un ritm aproape perfect. Cautat. Cred ca acesta e cuvantul. Si gasit chiar. In principiu, angL nu are niciun element negativ pe care sa-l pot evidentia. Poate Threnody pentru ca a inclus un riff de inspiratie schuldineriana intr-o piesa oarecum diluata. Prezenta lui Mikael Akerfeldt pe Unhealer va fi considerata de majoritatea unul dintre highlight-urile albumului, asa ca sa ma iertati de voi avea alta parere. Piesa este excelenta, ca tot restul albumului, de altfel, dar, absolut subiectiv vorbind, ma lipseam. Solo-ul si intreaga structura, in schimb, muta Unhealer intr-adevar in categoria "de mentionat", alaturi de Elevator, de departe cel mai bun moment de pe disc. Nu, nu de departe pentru ca angL nu are suisuri si coborasuri, aparent neomogen la primele auditii, este de fapt, unul dintre albumele cele mai atent imbinate pe care le-am ascultat vreodata. Aproape un show-off...

...si tocmai asta nu-mi place.

Albumul este, evident, de nota 10 la toate capitolele, poate mai putin la acela al sinceritatii muzicii. Cum nu am o scala de valori pentru acest aspect, voi trece peste dezamagirea personala si ii voi acorda nota maxima.