data: 10 Ianuarie 2010
La Mulţi Ani, să fiţi sănătoşi şi fericiţi!
Am vrut de ceva vreme să scriu despre starea actuală a industriei muzicale, însă nu m-am grăbit, pentru a putea scrie un articol cât mai aproape de ceea ce am în minte acum în legătură cu acest subiect.
Privind înapoi la ultimii 10 ani, ne putem forma o imagine despre ceea ce a reprezentat Internetul pentru industria muzicală. Vânzările record făcute de Led Zeppelin, Metallica, Michael Jackson, Gn'R şi alţii probabil că vor rămâne recorduri pe vecie. Apăruse Napsterul, într-o perioadă în care toată lumea proclama sus şi tare (aşa cum e şi azi) că Internetul reprezintă cel mai mare ajutor pentru trupele mici, o şansă nesperată de a-şi răspândi şi promova muzica peste tot în lume. Dar nimeni nu spunea ce se întâmpla cu vânzările trupelor care deja aveau o cotă ridicată. Doar şoapte pe la colţuri, de teamă de a nu-şi îndepărta fanii/cumpărătorii.
Asta până când Lars Ulrich a făcut o mişcare concretă spre a stârpi Napsterul, gest pe care l-au gândit toţi, dar nu l-a făcut nimeni altcineva, şi pentru care au fost înfieraţi şi el, şi trupa lui. Oricum era trendy să îi înjuri pe Metallica încă de la apariţia discului "Load", aşa că uite, mai luaţi un motiv, părea Lars să fi spus. Ipocrizia era la cote maxime, pentru că nu ştiu să fi sărit cineva (artişti sau case de discuri) în apărarea acestei "one band army", deşi e clar că toată lumea îşi dorea ca Napsterul şi userii săi să moară în chinuri în puşcărie. La fel, oamenii care descărcau ilegal muzică nu s-au gândit niciodată cum că gestul ăsta era de fapt furt. Probabil că furtul de muzică, filme, jocuri sau programe pentru computer e cel mai răspândit delict (tolerat) azi în lumea nouă.
Dacă furi o pâine, e nasol. Se lasă cu amenzi, pârnaie, cazier. Dacă furi un album în format digital (nu un CD de la magazin) parcă e mai scuzabil, pentru că nu există obiectul fizic. Ce furt nene, am downloadat nişte alea cu 100011100100101. La vremuri noi, uite că avem boli noi, delicte noi şi probleme noi. Unii şi-au dat seama că nu poţi să bagi toată planeta la zdup şi au încercat să atace pe cale legală. Dar s-a găsit o portiţă şi aici: ok, downloadati, iar dacă vă place, cumpăraţi-vă produsul original si ştergeţi downloadul. Daţi-mi voie să mă piş pe mine de râs în 99% dintre urmările acestor cazuri.
Nişte case de discuri s-au gândit cum să facă să sporească veniturile, în condiţiile în care lumea cumpăra tot mai puţine CD-uri. Aşa au apărut ediţiile super de lux, enhanced, cu bonusuri, cu mesaje din partea trupei, cu videoclipuri, cu DVD bonus, cu cărticică, cu set de dildo-uri (vezi Rammstein), ambalate în cutioare, în cufere, în sicrie (vezi Metallica), în amplificatoare de chitară (vezi AC/DC), cu autografe de la trupă pe poze şi pe abţibilduri, pene de chitară şi postere. Însă preţul prohibitiv a împiedicat presarea şi mai apoi achiziţionarea unui număr important din aceste produse (ediţii limitate tocmai din acest motiv).
După care au venit Trent Reznor şi Radiohead (două dintre cazurile celebre pe care le cunosc şi eu) şi şi-au oferit albumele la download gratuit, pe site-urile proprii, în tot felul de variante, de la mp3 la FLAC, trecând prin toate variantele imaginabile de wave-uri, cu coperte în format jpg, pdf, etc. După care au zis: "Dacă vă place muzica, ea există şi în format CD, ba chiar şi în ediţie limitată super kick-ass suck-dick box-set. Dacă nu vreţi, e ok, păstraţi downloadul gratuit." Sesizând că opţiunea de a cumpăra albumul le aparţine, potenţialii cumpărători au zis la rândul lor: "Wow, ce cool e Trent Reznor, ne dă discul pe gratis, hai să-l cumpărăm!!" Probabil că Nine Inch Nails au făcut cu discul ăla mai mulţi bani decât cu oricare altul de dinaintea lui, pentru că toţi banii s-au dus direct la trupă, fără să mai treacă prin casa de discuri, distribuitori, retaileri şi alţii care îşi pun şi ei adaosul lor comercial, conducând către preţul final al produsului pe raft. Asta e explicaţia şi pentru preţul CD-urilor cu Trooper, de exemplu.
Ideea "try before you buy" a prins rapid, pentru că azi se produce mai multă muzică decât se ascultă. Şi clar se produce mai multă muzică mişto decât poate un om cumpăra. Deci downloadul gratuit (2 clicuri, dacă nu-ţi place, îl ştergi) sau streamingul întregului material direct pe site-urile artiştilor, pe ale caselor de discuri sau pe alte site-uri specializate au devenit nişte metode de promovare foarte uzitate. Cu toate acestea, vânzările de CD-uri stabilesc în fiecare an noi şi noi recorduri negative. Se pare că totuşi sunt în creştere downloadurile legale, cele pentru care lumea plăteşte. Vom vedea cum va evolua şi această mai nouă metodă de a vinde muzica.
Din tot ce am scris până acum, rezultă că artiştii au la dispoziţie un mijloc foarte eficient şi ieftin de a răspândi arta lor pe tot Globul, şansele fiind cam aceleaşi pentru toţi. Însă ce se întâmplă cu dinozaurii - casele de discuri? Ei bine, ele încearcă în continuare să vândă CD-uri la preţuri prohibitive şi să se plângă că Internetul le-a ruinat afacerile. Sesizând că sunt pe cale de dispariţie, au căutat o metodă să se protejeze. Bazându-se pe comoditatea unor artişti care nu vor sau nu pot sau nu ştiu sau nici nu concep să se promoveze singuri, dar şi pe faptul că statul te obligă să lipeşti holograme pe CD-uri pentru a-ţi putea vinde propria muzică (holograme care certifica autenticitatea produsului şi care pot fi cerute doar de casele de discuri), casele de discuri sunt în continuare indispensabile pentru unii. Într-o lume care se gândeşte numai la cum să vândă cât mai mult, să maximizeze profiturile, să creeze vedete de plastic care pot fi manipulate foarte uşor pentru că nu se pricep aproape la nimic, dar care au în spate armate de marketing, PR, compozitori, regizori, studiouri, avocaţi, radiouri şi televiziuni, casele de discuri au inventat conceptul de "360 deal".
La fel ca şi conceptul de "loudness wars", despre care am scris deja pe MetalAct.com, recunoscut ca atare pe plan mondial şi inventat nu de mine, ci tot de casele de discuri, toată lumea a început să sesizeze şi aceste "360 deals" ca fiind tot mai răspândite în toată lumea. Practic, artistul semnează cu casa de discuri un contract prin care fiecare aspect din viaţa muzicală (uneori si extra-muzicală) va fi controlat de aceasta din urmă. Nu numai imprimările, producerea de CD-uri şi vânzarea lor în reţele de distribuţie, ci şi concerte, turnee, stil muzical, stil vestimentar, componenţa formaţiei, lookul membrilor ei, merchandise, eventuale apariţii în filme, reclame, emisiuni, TOT. De unde şi ideea de "360". Pentru trupeţii care citesc: nu semnaţi niciodată un contract de-ăsta. Veţi fi sclavi cu acte în regulă, iar dacă vă veţi revolta, vă veţi pierde casa şi tot ce mai aveţi voi.
Trupele şi artiştii îşi dau seama că e destul de greu să supravieţuieşti şi să recuperezi invesţiile făcute în lumea dominată încă de marile case de discuri, care fac parte din trusturi ce deţin şi reţele de distribuţie, radiouri, televiziuni şi lanţuri de magazine (soluţia completă pentru un marketing de succes). În lumea asta tristă, în care copiii sunt învăţaţi că banul e zeu şi există la orice oră suficienţi "curvi" şi "curve" care să se bage cu simbrie la stăpân şi să joace cum le spune papuşarul. Nici măcar faptul că eşti dispus/ă la compromisuri nu îţi garantează succesul. Însă există şi unii cu spirit "do it yourself", care organizează concerte sau turnee ei înşişi, trag discuri şi le lansează singuri, le distribuie prin alte reţele decât cele convenţionale sau le pun gratis pe internet, şi în general se ocupă de fiecare aspect ce ţine de trupă şi de muzică lor. Cred că au existat dintotdeauna artiştii de genul ăsta, dar azi parcă e mai necesar ca oricând să devii unul dintre ei pentru a supravieţui şi pentru a face arta pe care o vrei tu, aşa cum vrei tu.
Viitorul muzicii e incert şi toată lumea încearcă să citească semnele, să vadă încotro se îndreaptă acest business, să facă mişcarea câştigatoare înaintea competitorilor. A apărut un site, www.lala.com, unde userii pot să asculte orice piesă dintr-o bază uriaşă de mp3-uri, sau să downloadeze discuri, sau să-şi facă diverse playlisturi, etc. Totul pentru o mică sumă pe lună. Site-ul e deţinut de Apple, deci e clar că răspunsul concurenţei nu se va lăsa mult aşteptat, dacă nu cumva a apărut deja şi nu ştiu eu. Va fi foarte simplu pe viitor, cred eu, ca orice om cu o conexiune la internet sau cu un telefon mobil să poată accesa orice piesă de la orice trupă din lume, de pe unul dintre aceste servere, în schimbul unei sume pe lună. Cam ca abonamentul la internet sau la cablu TV. Trupele vor uploada piesele acolo gratis, userii vor plăti, iar suma se va împarţi între server şi artist. Fără intermediari. În plus, oamenii nu vor mai trebui să deţină mii de CD-uri, DVD-uri şi să ţină ocupaţi nu ştiu câţi terrabytes cu mp3-uri, pentru că orice piesă va fi la un clic distanţă, prin streaming high-quality direct de pe unul din serverele astea. Să fie ăsta viitorul distribuţiei muzicii? Şi dacă da, cam în cât timp va veni el? Va presupune dispariţia caselor de discuri şi a retailerilor de muzică în format fizic? Timpul va răspunde la aceste întrebări, iar eu voi reveni asupra subiectului atunci când voi constata că au apărut date noi.
Aurelian Dinca
trimite link prin YM