Cum sentimentul trezit de trepidatiile ingrijorate ale unei beri reci sub undele demne ale metalului mi s-a parut intotdeauna o solutie cel putin initiala pentru calmarea oricarei probleme personale, m-am gandit ca poate tot asta va reusi sa imi amorteasca simturile si astfel am pornit spre Suburbia, in ciuda caniculei sufocante de afara. Intr-un club in care am constatat cu amuzament ca, in ciuda numelui, trebuie sa urci ca sa ajungi la destinatie, se faceau relaxat ultimele pregatiri minore pentru concertul Misery Index din acea seara, in timp ce publicul precoce deja incepuse sa umple sala.
Dupa ce am investigat cu interes standurile de merchandise de la intrare, inceputul concertului, cu o intarziere nesemnificativa, m-a surprins depanand amitiri cu persoane pe care nu le mai vazusem de o gramada de timp si astfel, odata cu ultimii intarziati m-am grabit in sala - mica dar iata incapatoare - pentru recitalul celor de la Confronto, care i-au inlocuit pe ultima suta de metri pe Deviant. Desi initial m-a incercat un usor sentiment de frustrare ca ratez Deviant, mi-am echilibrat instinctiv balanta interioara la auzul parerilor pozitive despre concertul brazilienilor din seara precedenta din Basement. Si bine am facut. Cu mult peste asteptari, pot spune ca am asistat la unul dintre cele mai sincere recitaluri din cate am vazut, in care indignarea impregnata in muzica devine aproape palbabila pe masura ce se elibereaza prin boxe, activand un complex de sentimente ce au atras imediat dupa sine reactia publicului entuziast. Nu numai o alegere cel putin fericita pentru un prim opening act, prin sinceritatea unui deathcore consistent si „exoticul” versurilor in portugheza, justificand parca mijloacele fata de scopul trupei, recitalul Confronto a amintit de asemenea inca o data ce inseamna nevoia de exprimare in metal, intr-un show energic, apropiat de public - atat la propriu cat si la figurat- in timpul caruia s-a conturat un prim pogo timid, ce avea sa isi dezlantuie adevaratele forte abia la Crize.
Nefiind o mare fana Crize, in adiacenta cu faptul ca nu ii mai vazusem de ceva timp live, nu ma asteptam ca recitalul baietilor sa ma impresioneze in vreun fel. Iata insa ca m-am inselat profund, iar in timp ce pe scena a luat nastere o atmosfera cu totul speciala, invelita intr-un adevarat uragan sonor, publicul parea sa se conformeze in totalitate, entuziasmul concretizandu-se in final intr-un pogo de zile mari, caruia i s-a alaturat stage diving-ul organizat. Cu un sunet parca total schimbat, pisele noi au fost foarte apreciate, cel putin din punct de vedere personal iar urmatorul album suna astfel foarte promitator. Fata de ultimul concert Crize la care am asistat, parca pe scena a urcat o trupa mai sigura pe sine, mai matura poate, careia totusi adaugandu-i-se aceeasi deschidere fata de public si aceeasi atitudine inconfundabila, pare sa descopere adevarata reteta carismei, definitiva si, totodata, adaptabila la conditiile de concert si public. M-am declarat deci surprinsa placut si astfel m-am indreptat afara spre o gura de aer pana la Misery Index, cum in sala deja atmosfera incepusese sa se incinga la propriu.
Astfel se indentifica si minusul inevitabil al serii - chiar si cu aer conditionat in sala - si anume caldura toropitoare, care a si a alungat o parte din public inca inainte de ultimul recital. Dar, pentru cei care stiau exact pentru ce au venit, ceea ce a fost pana in acel moment s-a putut numi, ironic, abia incalzire. In acest sens, dupa aceasta selectie voita sau nu a gusturilor, publicul, putin redus fata de cel intial, a revenit in sala in timp ce americanii faceau ultimele probe de sunet. Sa tin cont de problemele tehnice, desi enervante atunci, mi se pare acum putin exagerat, in raport cu ce a fost acest concert per total, o experienta pe cat de solicitanta pe atat de reusita, o atmosfera ce s-a caracterizat prin spiritul inconfundabil al unei agresivitati amicale. Dupa ce bancile care separau publicul si fotografii de scena au fost luate dupa un „No man, they’re gonna hurt their heads” imperativ, publicul si trupa au devenit aproape una, iar toata lumea parea ca se simte bine in aceasta postura, mai putin cei responsabili cu securitatea, acest lucru devenind limpede cand cineva din public s-a urcat pe scena in timpul probelor, strigand cu disperare in microfon „Miseeeery!”.
Totusi, pogo-ul de o ambitie nebuna, stage diving-ul intens si excesul de zel al catorva fani, alaturi de profesionalismul trupei, au facut din acest concert o experienta incitanta, de care insa nu m-am putut bucura pana la sfarsit, din cauza caldurii insuportabile care deja imi dadea ameteli.
Sandra
|
zgub
marfa cronica. enjoyed reading it